Indicatori comportamentali

Scris de **Simona** Mar Apr 03, 2012 8:57 am

Indicatorii comportamentali în jocul de poker

Cuvântul tell („indicator comportamental") vine de la jocul de poker, unde este folosit referitor la semnalele pe care jucătorii le transmit în mod neintenţionat atunci când încearcă să ascundă ce cărţi au în mână sau strategia folosită în joc. La poker există două aptitudini esenţiale — una este capacitatea de a-ţi ascunde sentimentele, astfel încât ceilalţi jucători să nu ştie dacă partenerul are o mână proastă sau o chintă royală. Aceasta se numeşte aptitudinea de a păstra o figură implacabilă — capacitatea de a nu fi citit de ceilalţi. Cealaltă aptitudine esenţială este aceea de a descifra comportamentul altor persoane — de a deduce ce fel de cărţi au prin simpla observare a acţiunilor lor şi ascultare a mesajelor verbale transmise, în timp ce dumneavoastră ca jucător de poker căutaţi în comportamentul partenerilor indicii care să vă arate ce se întâmplă, ei fac tot posibilul ca să vă inducă în eroare. Şi situaţia inversă este valabilă — în timp ce partenerii dumneavoastră de joc încearcă să descopere ce puneţi la cale, dumneavoastră faceţi tot ce puteţi pentru a vă asigura că nu furnizaţi nici un indiciu sau că îi puneţi pe o pistă greşită.

Una dintre modalităţile în care un jucător de poker îşi poate ameliora jocul este învăţând să recunoască legăturile dintre acţiunile adversarilor, cărţile pe care le au în mână şi mişcările pe care le fac. Poate începe să fie mai atent la detalii, de exemplu, la modul în care adversarul îşi ţine cărţile, la felul în care îl priveşte, în care îi cere cărţi, la mişcările mâinilor lui, la modul în care se joacă cu ochelarii — lista de gesturi potenţial revelatoare este nesfârşită. Mike Caro a studiat o viaţă întreagă indicatorii comportamentali din jocul de poker şi felul în care se dau de gol jucătorii, oftând, fredonând o melodie, bătând cu degetele în masă, trăgând de timp, verificându-şi cărţile şi încercând să construiască piste false.

Mai multe filme, ca: House of Games (Casa jocurilor) şi Rounders (Aşii), au avut scene în care intriga începea cu un personaj care descoperea un indiciu la jocul de poker. De exemplu, în Rounders este o partidă demonstrativă de poker între Mike, eroul principal (interpretat de Matt Damon), şi Teddy KGB, un gangster rus (interpretat de John Malkovich) care adoră să desfacă şi să mănânce prăjituri chinezeşti în timpul partidelor. Mike câştigă în final partida descoperind că rusul desfăcea prăjitura lângă ureche, atunci când avea o mână bună şi în faţa ochilor săi, atunci când încerca o cacialma!

Jucătorii de poker trebuie să se gândească la multe lucruri în acelaşi timp. Pe lângă faptul că trebuie să decidă cum procedează în continuare, aceştia încearcă constant să submineze tentativele adversarului de a le înţelege strategia, făcând în acelaşi timp tot ce pot pentru a vedea dincolo de mijloacele de apărare ale celorlalţi jucători. Totul pare foarte complicat dar în realitate nu este mai complicat decât majoritatea lucrurilor pe care le facem de fiecare dată când intrăm în relaţie cu o altă persoană.

În contactele noastre zilnice, încercăm constant să proiectăm o anumită imagine despre noi, şi partenerii noştri procedează la fel. In timp ce aceştia încearcă să descopere ce gândim noi cu adevărat, noi facem acelaşi lucru. Şansele noastre de succes ca şi cele ale jucătorului de poker vor depinde întotdeauna de cât de atenţi suntem la reacţiile celuilalt şi de capacitatea noastră de a recunoaşte şi înţelege indicatorii din comportamentul lor.

Scris de **Simona** Mar Apr 03, 2012 1:48 pm

Indicatorii comportamentali din viaţa de zi cu zi au un conţinut ridicat de informaţie. Felul în care staţi când vorbiţi cu cineva, felul în care vă mişcaţi picioarele, mâinile, ochii şi sprâncenele — spun multe despre gradul de implicare în conversaţie şi despre atitudinea fundamentală faţă de celălalt. Toate acestea afectează şi modul în care vorbiţi cu partenerul şi frecvenţa cu care sunteţi întrerupt. Felul în care vă aranjaţi braţele şi picioarele când vă aşezaţi oferă şi el o multitudine de informaţii despre dispoziţia şi intenţiile dumneavoastră, arătând dacă vă simţiţi dominant sau supus, preocupat sau plictisit, implicat sau detaşat. Modul în care zâmbiţi — muşchii faciali pe care îi folosiţi şi viteza cu care îi solicitaţi — arată dacă sunteţi într-adevăr fericit, dacă vă prefaceţi, dacă minţiţi sau spuneţi adevărul, dacă sunteţi anxios, nefericit, sigur sau nesigur pe capacităţile dumneavoastră. Şi întreruperile discursului conţin foarte multe informaţii. Felul în care ezitaţi în timp ce vorbiţi, felul în care spuneţi „hm" şi „mda" oferă indicaţii importante despre starea dumneavoastră sufletească, în timp ce felul în care vă alegeţi cuvintele, expresiile pe care le folosiţi şi modul în care vă construiţi frazele pot transmite un „mesaj oficial" celorlalţi, opţiunile lingvistice pot conţine şi „mesaje deghizate" care relevă intenţiile dumneavoastră adevărate.

Scris de **Simona** Mier Apr 04, 2012 7:33 am

Indicatori mascaţi

Unele dintre semnalele care ne dau de gol sunt făcute timid, lăsând parcă impresia că nu vor să fie observate. De exemplu, gestul involuntar de α-si şterge ochii încearcă să ni se prezinte ca o tentativă inocentă de a îndepărta o impuritate sau un fir de praf de sub ochi dar în realitate este un semn nerecunoscut că persoana este tristă.

Există multe semnale mascate. De exemplu, când cineva minte, de multe ori simte nevoia inconştientă de a nu spune ceva care ar putea să îl trădeze şi reacţionează la acest impuls atingându-şi buzele sau aşezând un deget în aşa fel încât să păzească gura. Acestea sunt gesturi inconştiente de autocenzurare, ele ar fi foarte uşor de remarcat dacă nu s-ar putea deghiza luând forma altor acţiuni. Prin urmare, când vedem că oamenii îşi ating buzele ne gândim automat că le curăţă de ceva iar când vedem că pun un deget în faţa lor presupunem pur şi simplu că meditează sau sunt atenţi. Nu recunoaştem aceste acţiuni ca indicatori comportamentali pentru că ele au reuşit să treacă drept altceva.

Acelaşi lucru se întâmplă şi când oamenii se bat unii pe alţii pe spate. Dacă urmăriţi două persoane care se îmbrăţişează, veţi vedea că se bat pe spate. Pentru cei care observă scena, pentru cel care este bătut pe spate şi chiar şi pentru autorul gestului, acesta pare un semn de afecţiune. Dar nu este — de fapt este un semnal care indică dorinţa de a ieşi din îmbrăţişare! Deşi nu realizează, întotdeauna în momentul când sunt bătuţi pe spate oamenii reacţionează punând capăt îmbrăţişării. Deşi persoana care este bătută pe spate a primit tainic semnalul de a pune capăt îmbrăţişării, nu există nici un sentiment de respingere. Tocmai pentru că semnalul de încheiere operează pe ascuns trecând drept un gest de afecţiune când de fapt este o comandă.

Scris de **Simona** Joi Apr 05, 2012 7:25 am

Indicatori autentici

Indicatorii autentici arată ce se întâmplă în realitate în mintea oamenilor. Ei revelează deseori lucruri pe care autorul nu ar dori să le ştie ceilalţi despre el şi pe care în unele cazuri încearcă deliberat să le ascundă de alţii. Totuşi există acţiuni care vor să treacă drept indicatori comportamentali fără să fie, acţiuni care pretind că trădează adevăratele intenţii ale persoanei, fără să fie de fapt aşa. Acestea nu sunt „semnale" reale — sunt semnale false. Există o serie de diferenţe între indicatorii comportamentali autentici şi cei falşi. In primul rând, indicatorii care apar fără intenţie tind să fie autentici. Înroşirea feţei, transpiraţia, dilatarea pupilei, de exemplu, se află în afara controlului conştient. Astfel persoana nu poate juca teatru — nu putem determina obrajii să se înroşească, aşa cum nu ne putem comanda să transpirăm şi nu ne putem face pupilele să se dilate la ordin. Prin urmare, când faţa cuiva se înroşeşte putem fi siguri că are un sentiment de jenă iar când vedem pe cineva transpirând putem fi siguri că îi este cald sau este tulburat de ceva, sau şi una şi alta. La fel, când vedem pupilele cuiva dilatându-se putem presupune că a scăzut intensitatea luminii din jur sau că persoana trăieşte o emoţie puternică. Deşi înroşirea, transpiraţia şi dilatarea pupilei se află toate în afara controlului conştient, există totuşi diferenţe între ele.

De exemplu, când roşim suntem perfect conştienţi că şi ceilalţi ne pot vedea jena şi că nu putem face nimic pentru a schimba acest lucru. De asemenea, şi oamenii care văd că suntem jenaţi sunt perfect conştienţi că trag această concluzie din cauză că ne-am înroşit la faţă. Totuşi lucrurile stau cu totul altfel cu dilatarea pupilei. Când pupilele noastre se dilată, nu sesizăm câtuşi de puţin informaţiile pe care le oferim celor din jur despre starea noastră emoţională. La fel de interesant este că persoanele care ne văd şi recunosc trăirea noastră emoţională intensă nu ştiu cum au ajuns la această concluzie — ştiu că faţa noastră are ceva atrăgător dar nu pot identifica lucrul respectiv. Cu alte cuvinte, când pupilele noastre se dilată creăm un indicator comportamental autentic, fără să ştim. În acelaşi timp, ceilalţi reacţionează la acest semnal fără să ştie de ce.

Indicatorii autentici apar de multe ori în situaţiile în care oamenii vor să inducă în eroare — când încearcă să pară mai dominanţi sau mai curajoşi, mai siguri pe ei decât sunt în realitate, când mint, când încearcă să-şi ascundă anxietatea sau adevăratele intenţii. Impostorii, escrocii profesionişti, mincinoşii experţi sau psihopaţii reuşesc de multe ori să joace un rol convingător, cu un minim de semne trădătoare involuntare.

Totuşi cei mai mulţi oameni sunt puţin încurcaţi când trebuie să inducă pe cineva în eroare şi acesta este momentul când sunt trădaţi de semnalele emise de corpul lor. Presiunea încercării de a menţine un comportament convingător este prea mare pentru ei — în jocul lor apar fisuri şi semnalele trădătoare involuntare ies foarte repede la iveală. Unii experţi cred chiar că nu există un mincinos perfect şi că indiferent de capacitatea lor de a minţi, oamenii lasă întotdeauna urme care indică inducerea în eroare. De exemplu, Freud credea că oamenii nu pot să-şi ascundă prea mult timp stările interioare de alte persoane — în final apare întotdeauna un semn exterior care arată ce gândesc cu adevărat. El spunea: „Oricine are ochi să vadă şi urechi să audă se poate convinge singur că nici un muritor nu poate păstra un secret. Dacă buzele lui tac, vorbeşte cu degetele; mesajele trădătoare ies prin toţi porii lui."

Scris de **Simona** Vin Apr 06, 2012 7:43 am

Indicatori comportamentali falşi

Un indicator comportamental fals pare să indice despre o persoană un anumit lucru, dar nu o face. Aceasta se poate întâmpla din două motive — în primul rând, pentru că un indicator comportamental nu este o certitudine şi în al doilea rând, pentru că persoana se preface, emiţând un indica tor comportamental fals; cu alte cuvinte, încearcă deliberat să îi facă pe alţii să tragă concluzii greşite despre gândurile sau sentimentele ei. Aceştia sunt Indicatori comportamentali contrafăcuţi. Indicatorii comportamentali sunt incerţi atunci când nu ne pot da informaţii exacte despre starea interioară a unei persoane. De exemplu, transpiraţia palmelor este un bun indicator pentru anxietate. Dar nu este o certitudine deoarece 5% din populaţie suferă de hiperhidroză, o maladie genetică ce produce o transpiraţie cronică fără nici o legătură cu anxietatea.

Indicatorii comportamentali contrafăcuţi pot fi întâlniţi peste tot. De câte ori un bărbat îşi pune o haină cu umerii ridicaţi de bureţi sau o femeie o pereche de pantofi cu toc înalt, transmit deliberat informaţii false despre lăţimea umerilor sau înălţimea lor şi fac acest lucru perfect conştienţi că încearcă să lase o impresie diferită de realitate. În alte situaţii se întâmplă să fie mai puţin conştienţi de ceea ce încearcă să obţină. De exemplu, când un bărbat îşi umflă pieptul sau când o femeie merge pe vârfuri, el pare mai lat în umeri şi ea mai înaltă, chiar dacă nici unul din ei nu este complet conştient de motivul pentru care se comportă în acest fel, asta desigur dacă ei chiar au observat ceva diferit în comportamentul lor.

În lumea animală timbrul vocal serveşte ca semnal autentic al dimensiunii. Înălţimea sunetului la broaşte de exemplu, oferă o predicţie foarte exactă despre mărimea lor. Acest lucru permite broaştelor să îşi facă „publică" mărimea lor şi să stabilească mărimea concurenţilor şi este foarte dificil de falsificat pentru o broască. La oameni nu există o relaţie directă între înălţimea timbrului vocal şi mărimea corpului la adulţi, deşi se presupune că un corp mare este însoţit de o voce mai groasă. În plus, oamenilor le este relativ uşor să îşi coboare timbrul vocal şi să lase impresia că sunt mai mari decât sunt în realitate. De aceea, pentru oameni timbrul vocal nu este un indicator comportamental autentic pentru mărimea corpului.

Un indicator comportamental contrafăcut apare atunci când cineva simulează un indicator comportamental fără să aibă atributul sau starea psihologică asociate de obicei cu acesta. Să luăm de exemplu plânsul care este desigur un semn de tristeţe sau supărare. Când avem aceste stări, putem fie să cedăm impulsului de a plânge, fie să încercăm să ne reţinem lacrimile. Un mod de a face acest lucru este muşcarea buzei inferioare. Acest semn comunică două mesaje. În primul rând, arată că sentimentele noastre sunt atât de puternice încât trebuie să fie ţinute sub control şi, în al doilea rând, ne arată că suntem capabili să ne ţinem în frâu sentimentele. Gestul de a-ţi muşca buzele serveşte din acest motiv nu ca indicator direct al unei stări ci ca indiciu al reprimării unui alt indiciu. Cu alte cuvinte, un semnal al cărui scop este mascarea altor semnale.

Aşa cum vă poate spune orice actor, este mult mai uşor să îţi muşti buza inferioară decât să plângi fals. Când oamenii vor să pară cuprinşi de emoţii puternice, le este mult mai uşor să producă o versiune falsă a reprimării unui indicator comportamental decât o versiune falsă a indicatorului însuşi. În timpul campaniei sale prezidenţiale, Bill Clinton îşi făcuse obiceiulde a-şi muşca buza inferioară. Spunea publicului că „oamenii suferă în toată ţara" şi că „se poate citi suferinţa pe chipurile lor" şi apoi îşi muşca buza ca să arate că vorbeşte din suflet. Desigur, acest gest ar fi putut fi o expresie autentică a sentimentelor lui Clinton dar este mai probabil că muşcatul buzei era un fals indicator al unei stări sufleteşti pur şi simplu pentru că a apărut în mai multe ocazii, pentru că autorul său a reuşit de fiecare dată să îşi controleze sentimentele şi pentru că îl ajuta să-şi mărească popularitatea lăsând impresia că ar putea fi copleşit de sentimentele sale de compasiune.

Scris de **Simona** Sam Apr 07, 2012 7:34 am

Indicatori tip „semnătură"

Indicatorii comportamentali sunt de multe feluri. Unii sunt larg răspândiţi, chiar universali. Alţii sunt prezenţi numai la anumite grupuri de oameni iar alţii pot fi specifici anumitor indivizi. În primul rând, există Indicatori comportamentali uzuali. Aceştia includ înroşirea feţei, ridicatul din umeri şi zâmbetele autentice — oriunde vă duceţi înroşirea feţei rămâne un indicator al sentimentului de jenă, ridicatul din umeri un indicator al neajutorării iar zâmbetul autentic un semn de fericire. Apoi vin indicatorii locali, care aparţin unei anumite zone. Aceştia sunt modelaţi de istorie şi cultură şi de aceea limitaţi la anumite comunităţi sau grupuri de oameni. Indicatorii locali includ diferite posturi, diferite moduri de a mânca şi de a dormi. Apoi mai există şi indicatorii comportamentali tip „semnătură" sau caracteristici unei persoane, tip „marcă". Aceştia nu sunt neapărat unici dar datorită puternicei lor asocieri cu anumite persoane par să le aparţină, întocmai ca o semnătură sau un simbol de marcă. Mai multe personalităţi care au jucat un rol important în istorie au avut indicatori sau gesturi caracteristice. De exemplu, scriitorul roman Plutarh ne relatează că Iuliu Cezar avea obiceiul să se scarpine în cap cu indexul şi nu cu toate degetele. Acest gest însemna că nu voia să îşi strice coafura aranjată cu grijă mai mult decât este necesar şi arăta că este un bărbat vanitos. Adolf Hitler avea obiceiul să stea cu mâinile împreunate în faţă. Aceasta este o postură defensivă şi este deseori folosită de oamenii care se simt social sau sexual nesiguri, În cazul lui Hitler a dus la gluma că mâinile sale ascund „ultimul membru neangajat al celui de-al Treilea Reich".

Când ne gândim la Napoleon Bonaparte ni-l imaginăm cu mâna dreaptă în vesta pe care o purta. De fapt dacă vreţi să îl imitaţi pe Napoleon, nu trebuie decât să băgaţi mâna într-o vestă imaginară şi toată lumea vă va recunoaşte imediat. În ciuda universalităţii imaginii, avem foarte puţine dovezi care să ateste că aceasta era într-adevăr postura favorită a lui Napoleon. Dimpotrivă. Se spune că gestul său caracteristic era obiceiul de a se plimba cu mâinile la spate, un gest care făcea ca soldaţii săi să îl recunoască imediat chiar şi de la o mare distanţă. Ideea că Napoleon îşi ţinea mâna în vestă vine de la un tablou faimos al lui Jacques-Louis David, în care Napoleon este pictat în biroul său din palatul Tuileries în această postură. Interesant este că Napoleon nu a pozat de fapt pentru acest portret — artistul l-a pictat din memorie. Este foarte probabil ca postura lui Napoleon din tablou să fie viziunea pictorului şi nu descrierea exactă a ţinutei sale. Pe vremea aceea se obişnuia ca oamenii importanţi să fie pictaţi cu mâna băgată în vestă, chiar dacă nu adoptau în mod obişnuit această poziţie. Această convenţie a fost stabilită în Europa şi America cu mult înainte de venirea lui Napoleon la putere. Există chiar un portret al lui George Washington în care acesta are aceeaşi postură. Despre Washington ne amintim multe lucruri dar în nici un caz faptul că îşi ţinea mâna în vestă.

Toţi cunoaştem persoane care au gesturi caracteristice — de exemplu, un bărbat care dă mereu din picior sau o femeie care îşi răsuceşte mereu părul pe deget într-un mod neobişnuit.

Scris de **Simona** Lun Apr 09, 2012 8:18 pm

Indicatori transpuşi în alte contexte

Când vedeţi o persoană bătând din picior, prin deducţie logică puteţi presupune că este nerăbdătoare în momentul respectiv şi nu că a fost nerăbdătoare cu ceva timp în urmă sau că anticipează că va fi nerăbdătoare în viitor. Cea mai mare parte a semnelor care ne trădează sunt legate de ceea ce se petrece în momentul respectiv — cu alte cuvinte, sunt „indicatori legaţi de timp". Există două feluri de gesturi legate de timp — un tip indică trăsături de durată ale persoanei iar celălalt starea ei actuală. Când o persoană care suferă de anxietate cronică îşi roade unghiile, o face din cauza personalităţii ei anxioase şi nu din cauza unei dispoziţii trecătoare. Pe de altă parte, când o persoană care are un moment de anxietate îşi roade unghiile o face din cauza stării sale prezente şi nu din cauza unei probleme de durată. În fiecare din aceste cazuri roaderea unghiilor arată ce simte persoana în momentul respectiv, chiar dacă pentru prima este o trăire permanentă şi pentru a doua una de moment.

Există un număr de indicatori legaţi de timp care arată trăsăturile de durată ale unor persoane. Unele, ca roaderea unghiilor şi smulgerea părului, sunt voluntare în timp ce altele, ca ticurile, transpiraţia, respiraţia greoaie sau superficială, sunt involuntare. In funcţie de gravitatea lor, unele dintre acestea pot necesita tratament medical sau psihiatric. Un exemplu clasic de gest legat de timp este paralizia isterică, în care persoana este incapabilă, de pildă, să folosească unul dintre braţe, nu pentru că există o leziune fizică ci pentru că a trăit un eveniment traumatic care a făcut ca braţul să iasă din sfera controlului ei voluntar. În astfel de cazuri paralizia poate fi vindecată numai prin tratament psihologic şi nu prin vreo intervenţie medicală.

Există şi stări care rămân latente ca şi cum ar aştepta să se manifeste în acţiunile oamenilor. Fobiile sunt un exemplu bun. Oamenii care sar în sus când văd un păianjen nu trăiesc într-o stare de frică permanentă — numai apariţia unui păianjen îi sperie. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu „memoria musculară".

Oamenii care au trăit evenimente traumatice îşi blochează amintirea acelor evenimente prin anumite contracţii musculare. Efectele acestor amintiri blocate se pot vedea uneori în poziţia pe care o adoptă persoana. Uneori nu există semne vizibile din afară — amintirile sunt eliberate abia când muşchii în care s-au fixat se relaxează. Atunci persoana este copleşită de obicei de emoţii foarte puternice.

Dacă unii indicatori sunt condiţionaţi de timp, alţii sunt deplasaţi în timp. Sunt transpuşi — adică arată ce simţea persoana mai devreme sau ce va simţi mai târziu şi nu ceea ce simte în acel moment. În viaţa cotidiană există multe exemple de gesturi deplasate în timp. Dacă urmăriţi mâinile oamenilor în timp ce vorbesc, veţi observa că deseori folosesc gesturi ilustrative pentru a trasa forma obiectului fizic la care se referă. Lucrul interesant la aceste gesturi este că tind să apară înainte ca persoana să spună ceva despre obiect. De exemplu, o persoană care vorbeşte despre o scară în spirală va schiţa o mişcare spiralată cu mâna înainte de a spune efectiv „scară în spirală". Această proprietate anticipativă a gesturilor arată că gândurile ne pot influenţa acţiunile înainte de a fi transpuse în cuvinte — sau că gesturile pot modela gândurile sau discursul.

Când avem dificultăţi în amintirea unui cuvânt de multe ori numai făcând gestul potrivit putem recupera cuvântul din memorie. Există şi alte exemple la fel de edificatoare despre gesturile deplasate în timp. Un psiholog clinician, a relatat un interviu cu un pacient în care femeia se juca cu verigheta în timp ce îşi descria simptomele. În tot acest timp nu a vorbit deloc despre soţul ei. Numai când nu s-a mai jucat cu verigheta a început să se plângă de soţul ei, spunând că nu o ajuta deloc în casă şi o făcea să se simtă incompetentă. Există două moduri de a înţelege ce se întâmpla când femeia se juca cu verigheta — fie avea o imagine inconştientă a soţului ei în tot acest timp, fie jocul cu verigheta i-a adus în minte imaginea soţului şi a făcut-o să se plângă de el. Oricum, este clar că în timp ce se juca cu inelul nu se gândea conştient la soţul ei. Acest gând a venit mai târziu. Manipularea inelului este din acest motiv un indicator transpus în timp. Pe de altă parte, dacă privim faptul că s-a plâns de soţul ei ca pe un indicator al adevăratelor ei gânduri, l-am considera a fi un indicator legat de timp pentru că arată ce gândea femeia în momentul respectiv.

Scris de **Simona** Mar Apr 10, 2012 7:20 am

Indicatori cu caracter de predicţie

Unii indicatori au caracter predictiv — ei arată ce va face o persoană mai departe sau cum va lua sfârşit o confruntare. Să ne imaginăm o situaţie în care un tânăr şi o tânără stau de vorbă pe o bancă în parc iar ea decide că a venit momentul să plece. Nu se ridică imediat în picioare anunţându-şi plecarea şi dispărând. În schimb face lucrurile treptat. Pentru a se asigura că nu îl supără pe tânăr, începe să producă o serie de mişcări care anunţă intenţia, ca să-i arate că se gândeşte să plece. Acestea pot fi mici schimbări în maniera ei de a-l privi sau în felul în care îşi ţine braţele şi picioarele. Un lucru important la aceşti indicatori ai intenţiei este faptul că ei nu sunt neapărat conştienţi şi femeia poate să nici nu realizeze că îi produce. Deşi semnalele femeii sunt foarte subtile, bărbatul le va detecta şi îşi va modifica la rândul său postura în funcţie de ele. Răspunzând la semnalele ei şi generând la rândul său alte semnale, poate să îi arate că i-a înţeles intenţiile. El poate să nu fie conştient de efectul pe care semnalele ei îl au asupra lui şi de felul în care răspunde la ele — de fapt tot acest dialog de semnale de despărţire poate avea loc fără ca vreunul din ei să conştientizeze ce se întâmplă.

Există şi alte momente când oamenii răspund la semnale fără să fie conştienţi de ce se petrece. Când doi oameni vorbesc se întâmplă des ca unul sau amândoi să „reflecte" postura celuilalt. De exemplu, o persoană poate să îşi încrucişeze picioarele şi să îşi întoarcă în altă parte capul, iar peste câteva minute prietenul ei va face la fel. Când imităm în acest fel acţiunile altora, în general o facem fără să ne dăm seama — numai când ni se atrage atenţia observăm ce făceam. Căscatul funcţionează după principii similare. Ştim cu toţii că acesta este foarte molipsitor şi că atunci când o persoană cască cei din jur sunt înclinaţi să înceapă să facă la fel. Cercetările au arătat că nu este nevoie ca gestul să fie dus până la capăt pentru a molipsi o altă persoană — simpla imagine a unei guri care se deschide sau sunetul căscatului sunt deseori suficiente pentru a-i face şi pe alţii să caşte.

Capacitatea noastră de a citi semnele care sugerează intenţia este foarte dezvoltată. Nu trebuie să ne gândim la ele — mişcările se produc automat, foarte repede şi au de obicei o acurateţe remarcabilă. Ca şi animalele, şi noi avem nevoie să ştim dacă alţi indivizi au o atitudine favorabilă faţă de noi. În loc să aşteptăm să vedem ce fac, căutăm rapid în comportamentul lor semne care să ne comunice intenţiile şi care ne pot ajuta să decidem ce vor face aceştia probabil în continuare.

Mişcările intenţionate joacă un rol central în rezolvarea confruntărilor. În lumea animală indicatorii ameninţării sunt folosiţi pentru a speria şi îndepărta concurenţii — în acest fel indivizii pot obţine ceea ce doresc fără să se implice într-o luptă sau să rişte să fie răniţi. Dacă aceştia nu funcţionează, poate fi necesar un atac fizic. În general, se presupune că indivizii care produc aceşti indicatori ai ameninţării au o probabilitate mare de a ataca. Totuşi cercetările arată că la păsări şi peşti aceşti indicatori nu conduc neapărat la atac — în unele cazuri indivizii încearcă numai să îşi sperie adversarul iar în altele o ameninţare este suficientă pentru a obţine ce doreau. Indicatorii ameninţării nu pot prezice cu acurateţe cine va câştiga într-o confruntare. Totuşi indicatorii incertitudinii sunt predictori mai buni pentru că ei ne pot ajuta să aflăm care individ nu doreşte ca disputa să treacă la stadiul următor. Deci, dacă doriţi să ştiţi care individ este mai probabil să câştige într-o confruntare, trebuie să căutaţi indicatorii retragerii şi nu pe cei ai ameninţării. De exemplu, un atlet aflat într-o poziţie de mijloc care preia conducerea într-o cursă poate să îi demoralizeze sau nu pe ceilalţi atleţi continuând să fixeze punctul care indică sfârşitul cursei. Totuşi, dacă se întoarce să vadă unde se află ceilalţi, este foarte probabil să îşi trădeze nesiguranţa şi astfel să îşi reducă şansele de a câştiga.

Scris de **Simona** Mier Apr 11, 2012 7:22 am

Indicatori care ne dau de gol

După cum am putut vedea, avem peste tot în jur semne care trădează adevăratele intenţii ale unei persoane. Dacă urmăriţi două persoane care stau de vorbă, veţi observa că îşi mişcă constant ochii, faţa, mâinile şi corpul în timp ce vorbesc şi că sunt la fel de active şi atunci când ascultă. Fiecare postură pe care o iau, chiar şi micromomentană, aproape imperceptibilă, expresiile care trec fulgerător pe faţa lor poartă mesaje despre gândurile şi sentimentele lor. Dar aceste semne nu sunt limitate numai la conversaţii — chiar şi când suntem singuri ne mişcăm constant corpul, ne atingem faţa şi oferim informaţii despre starea noastră mentală.

Indicatorii comportamentali ne oferă uneori informaţii pe care autorii lor nu le cunosc nici ei înşişi, pentru că anumiţi indicatori sunt controlaţi de procese involuntare din creier şi se află în afara controlului conştient. Din acest motiv indică mult mai exact emoţiile unei persoane decât orice relatare pe care le-ar putea-o oferi aceasta despre sentimentele sale. Dacă vreodată trebuie să alegeţi între a crede ceea ce spune o persoană despre sentimentele ei şi ceea ce puteţi observa din aceşti indicatori involuntari, optaţi întotdeauna pentru ultima variantă. In aceste momente regula de aur este „aveţi încredere în indicatori" şi nu în ceea ce afirmă oamenii despre ei sau în ceea ce spun alţii.

Unii indicatori sunt uşor de recunoscut şi sunt înţeleşi de toată lumea — de exemplu, când cineva roşeşte, toată lumea ştie că îi este ruşine şi se simte jenat. Alţi indicatori nu sunt înţeleşi. Pentru că nu sunt recunoscuţi ca indicatori, pentru că nu este clar sensul lor sau pentru că sunt rareori observaţi. Chiar când observăm indicatori în comportamentul altor persoane, nu înseamnă că îi şi înţelegem. Acest lucru se observă mai ales în relaţiile dintre sexe. Nu rareori, de exemplu, o femeie face un gest de prietenie şi deschidere faţă de un bărbat iar acesta interpretează acţiunile ei ca pe o invitaţie. Analog, când nu reuşim să observăm indicatorii produşi de alte persoane nu înseamnă că ei nu ne afectează. Este posibil ca indicatorii să scape „radarului" nostru şi să ne influenţeze în moduri pe care nu le înţelegem complet. Psihologii au descoperit că o relaţie are o probabilitate foarte mare să se încheie dacă un partener produce expresii faciale care exprimă dispreţul chiar dacă celălalt nu le observă.

Indicatorii comportamentali sunt cuvintele unui limbaj. Dar este un limbaj foarte neobişnuit pentru că, deşi toţi îl vorbim fluent, deseori nu înţelegem ce spun alţii sau ce ne spun indicatorii lor despre ei. Pentru a avea performanţe mai bune în interpretarea acestora trebuie să fim mai atenţi — numai observând ce spun şi ce fac oameni putem ajunge să înţelegem gândurile şi sentimentele lor. Dacă ne concentrăm pe înţelegerea indicatorilor comportamentali, vom fi mai sensibili faţă de ceilalţi şi, în ultimă instanţă, relaţiile noastre cu ei ne vor aduce mai multe satisfacţii. Indicatorii ne vor ajuta să înţelegem şi propriul nostru comportament şi impactul pe care îl avem asupra altora.

Scris de Continut sponsorizat

Indicatori comportamentali

Indicatori comportamentali

Re: Indicatori comportamentali

Re: Indicatori comportamentali

Re: Indicatori comportamentali

Re: Indicatori comportamentali

Re: Indicatori comportamentali

Re: Indicatori comportamentali

Re: Indicatori comportamentali

Re: Indicatori comportamentali

Re: Indicatori comportamentali