Criminalitatea

Scris de **Simona** Vin Apr 13, 2012 8:16 am

Criminalitatea ca fenomen social

Criminalitatea este constituită din ansamblul infracţiunilor care se produc într-o anumită perioadă de timp şi într-un loc bine determinat.

Explicarea criminalităţii ca fenomen social trebuie să se facă pornind de la fapte sociale anterioare. Variaţiile criminalităţii depind de variaţiile mediului geografic ale mediului social general, adică de condiţiile exterioare care, la randul lor, sunt sursele unor stimuli ocazionali suplimentari.

Deoarece criminologia işi propune să observe, să localizeze şi să clasifice delicvenţa in funcţie de problemele sociale care frămantă societatea, metodele folosite vor fi, in mod normal, acelea folosite de istorici, de etnografi, de sociologi, etc., deci cele ale ştiinţelor sociale in general. In acest context, metodele folosite pentru studiul criminalităţii ca fenomen social sunt diverse şi ele pot incepe cu: statisticile fenomenului criminal ţinute la nivelul unor instituţii; anchetele şi interogatoriile, inclusiv prin cercetarea dosarelor şi a arhivelor; monografiile şi urmărirea studiilor; limitele care depind de personalitatea cercetătorului, dar şi a obiectului observat, etc.

Criminalitatea legală

Numărul faptelor ce privesc încălcarea legii penale şi unde hotărârile de condamnare au rămas definitive poartă denumirea de criminalitate legală.

Aceasta cuprinde, aşadar, doar acele infracţiuni care au fost determinate printr-o condamnare dată de tribunal.

Pentru cercetători, doar autorii acestor infracţiuni, consideraţi autori identificaţi, pot fi analizaţi ca ţinand cont de sex, varstă, naţionalitate, domiciliu, activitatea social-economică, etc. In acest caz, uneori pot fi şi situaţii ce ar privi unele erori judiciare, insă acestea nu pot fi decat situaţii de excepţie şi ele sunt neglijabile ca număr.

Se poate intampla ca unele din infracţiunile care nu apar in statisticile criminalităţii legale, să figureze in acelea ale criminalităţii aparente, fiindcă pot fi cazuri in care multe infracţiuni să nu fi dat niciodată loc unei condamnări, fie pentru că pluralitatea infracţiunilor determina o condamnare unică, fie că niciodată infracţiunea nu a fost descoperită sau chiar a beneficiat de imunitate ori acţiunea a incetat prin amnistie, prescripţie sau decesul autorului. Aşadar, s-ar putea ca numeroase infracţiuni să nu fi dat niciodată loc unei condamnări, fie pentru că pluralitatea infracţiunilor determina o condamnare unică şi care este prezentată in statistici sub calificarea cea mai ridicată, sau infracţiunea nu a fost niciodată descoperită, fie că autorul lor nu a putut fi identificat, fie că a beneficiat de un fapt justificativ sau de o altă cauză legală, de impunitate, fie că acţiunea publică a incetat prin decesul autorului, prin amnistie, prin prescripţie, etc.

Criminalitatea aparentă

Această categorie de criminalitate cuprinde toate acele fapte care par să constituie infracţiuni şi care au fost aduse la cunoştinţa puterii publice, fiind înregistrate ca atare. Sunt multe cazuri in care nu intervin condamnări, cu toate că existenţa infracţiunii este incontestabilă.

Principalul decalaj intre criminalitatea aparentă şi criminalitatea legală provine din aceea că autorii unui important număr de infracţiuni constatate nu au putut fi identificaţi. Statisticile poliţiei cuprind 50-60% infracţiuni in care infractorii nu au fost descoperiţi (identificaţi), această proporţie fiind in continuă creştere şi nu in diminuare aşa cum populaţia Romaniei ar fi dorit. Totuşi, anchetele deschise după descoperirea sau denunţarea faptelor nu ajung toate la condamnare şi uneori se ajunge la concluzia că faptele antisociale semnalate nu reprezintă un delict; sau examenul voliţional necesar la autor nu a putut fi stabilit ori există in favoarea sa o cauză de neimputabilitate sau o imunitate. Trebuie adăugat că in toate aceste ipoteze, urmărirea penală nu se poate declanşa şi totul se termină cu o ordonanţă de clasare sau cu o decizie de achitare.

De asemenea, mai trebuie adăugat că nu orice comportament sau faptă deviantă constituie infracţiune.

Criminalitatea reală

Din diverse raţiuni, criminologului i se ascunde realitatea exactă, fie datorită faptului că de foarte multe ori se intamplă ca infracţiunea să treacă

neobservată de către organele de poliţie şi chiar de către victimă (furturi, deturnări, delicte financiare, voiaje fără bilete, etc.) sau nu există bănuiţi (falsul trece neobservat, otrăvirea nu atrage atenţia nimănui, omorurile sunt camuflate in sinucideri sau accidente, etc.). Autorii acestor fapte care răman nedescoperiţi sunt dintre cei mai abili, şi de aceea identificarea lor constituie dovada unor inalte calităţi profesionale ale poliţiştilor şi procurorilor.

Delicvenţii cei mai periculoşi sunt aceia care au reuşit să-şi acopere faptele, iar după aceştia urmează aceia ale căror fapte au fost descoperite, dar a căror identitate nu a putut fi incă stabilită (cel puţin modul lor de operare figurează in criminalitatea aparentă). De asemenea, o altă cauză de decalaj intre criminalitatea aparentă şi criminalitatea reală ţine şi de ineficienţa activităţii organelor de poliţie pe de o parte, iar pe de altă parte, şi datorită neglijenţei sau reticenţei victimelor care, dintr-un motiv sau altul, nu sesizează organele abilitate de lege să efectueze cercetări, iar impotriva denunţătorului există o adevărată prejudecată socială.

Criminalitatea reală cuprinde totalitatea faptelor penale, indiferent dacă sunt sau nu cunoscute, săvârşite într-o anumită perioadă de timp bine determinată si pe un anumit teritoriu. Această categorie are un grad foarte ridicat de generalitate şi include toate celelalte categorii.

Trebuie precizat că obiectul criminologiei are in vedere criminalitatea reală, ale cărei dimensiuni şi realităţi, prin tehnici şi metode cat mai stiinţifice pot şi trebuie să fie surprinse. Din păcate insă, nu se poate realiza o cercetare riguroasă stiinţifică şi o parte apreciabilă din ea rămane necunoscută, aceasta fiind ceea ce numim „cifra neagră”.

Cifra neagră a criminalităţii

Este cunoscut faptul că diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă poartă numele de cifra neagră a criminalităţii şi ea se referă la acea proporţie considerabilă de infracţiuni care, din diferite motive, rămâne necunoscută.

Existenţa cifrei negre este destul de jenantă in condiţiile in care proporţia de infracţiuni descoperite sau de vinovaţi identificaţi nu rămane constantă, nici de la o perioadă la alta, nici in ceea ce priveşte numărul celor care atentează la viaţa persoanei. Sigur, acest lucru se poate datora fie lipsei de personal specializat la organul de poliţie abilitat de lege cu asemenea activităţi, fie la Parchet care are atribuţiuni pe linia urmăririi penale şi a identificării autorilor unui anumit gen de infracţiuni.

Scris de **Simona** Vin Apr 13, 2012 8:43 am

Cesare Lombroso s-a născut la Veneţia (1835-1909) şi a studiat medicina; ca profesor universitar de medicina legală Universitatea din Torino a devenit cunoscut odată cu publicarea lucrării „L’uomo deliquente” (1876) in care susţnea despre criminali că sunt rămăşiţe biologice ale unui stadiu de dezvoltare timpuriu. Această idee a fost iniţal sugerată de Darwin, care opina: „Bărbaţi cu nişe inclinaţii negative care iş fac ocazional apariţa in familii fără o cauză observabilă pot fi rămăşiţe ale unei stări primitive din care ei nu au progresat vreme de generaţii.” Referitor la cauzele comportamentului criminal C. Lommbroso a formulat ideea conform căreia factorul cauzal multiplu se datorează unor motive biologice, psihologice şi de natură socială.

In primele ediţii ale lucrării „L’uomo deliquente” Lombroso a extins concepţa lui Gall cu privire la corelaţia dintre anomaliile cutiei craniene şi funcţiile creierului şi alte trăsături ale individului. Efectuand examene antropometrice biologice, medicale ş psihologice pe 5907 delicvenţi, el formulează ipoteza atavismului evoluţionist.

Potrivit acestei ipoteze caracterele omului primitiv ş al animalelor inferioare pot apăea la anumiţi indivizi sub forma unor „stigmate anatomice” (malformaţii) ale scheletului ş cutiei craniene şi anume: asimetrie bilaterală dezvoltarea masivă a maxilarelor, anumite anomalii ale urechilor, ochilor, nasului, mainilor, picioarelor, degetelor.

Anomaliile menţionate, mai ales cele de natură atavică constituie după C.Lombroso un criminal innăcut (individ cu puternice inclinaţii criminogene ce nu pot fi neutralizate prin influenţa pozitivă a mediului).

La inceput, C. Lombroso a estimat tipul de criminal innăcut la 65-70% din totalul criminalilor. După criticile ce i s-au adus , C. Lombroso a redus acest procent la 30-35%, ocazie cu care el a expus o tipologie complexă de criminali, respectiv tipurile: pasional, ocazional, epileptic ş din obişuinţă

Studiile de psihiatrie efectuate au arătat că ar exista similitudini intre criminalul innăcut ş nebunul moral.

La vremea respectivă teoriile lui Lombroso au determinat replici severe din partea lui Lacassagne, Monouvrier, Topinard ş Gabriel Tarde, care au evidenţiat limitele teoriei lui Lombroso, subliniind lipsa de caracter ştiinţific a conceptelor folosite şi erorile de ordin metodologic.

Cel care a infirmat puternic teoria lombrosiană a fost cercetăorul englez Ch. Goring, ocazie cu care a efectuat un studiu pe un eşantion de 3000 de deţinuţi recidivişti, sintetizand 96 de trăsături, iar rezultatele obţinute au fost comparate cu cele obţinute din alt experiment efectuat pe un grup reprezentativ, in mare parte studenţi la Cambridge ş Oxford.

Scris de **Simona** Vin Apr 13, 2012 9:06 am

Talhăriile săvarşite in locuinţă sunt caracterizate printr-un grad de pericol social ridicat, deoarece sunt comise in locuri inchise, făptuitorii putand acţiona nestingheriţi, foarte violent, folosind ameninţări şi lovituri pentru a determina victimele să indice locurile unde sunt depozitate valorile.

Deasemenea, aceştia, de regulă, pătrund in locuinţele victimelor prin forţarea sistemelor de asigurare a uşilor şi ferestrelor, acţionează mascaţi, folosind mănuşi şi autoturisme străine puternice pentru a părăsi urgent locul faptei.

Majoritatea talhăriilor sunt comise in stradă, parcuri, locuri dosnice, străzi neiluminate, holuri, lifturi şi scara blocului, prin smulgerea obiectelor aflate in posesia victimei (genţi, sacoşe, bijuterii, telefoane mobile, etc.).

Infractorii – talhari işi selecţionează victimele din randul persoanelor care se deplasează singure sau se află sub influenţa băuturilor alcoolice. Deasemenea, sunt vizate persoanele care deţin la domiciliu sume importante de bani in lei sau valută, obiecte de artă sau alte bunuri de valoare, din randul cărora fac parte patroni ai unor societăţi comerciale, oameni de afaceri, persoane care prin funcţia exercitată şi profesia practicată obţin sume mari de bani ori dobandesc valori in urma derulării unor activităţi comerciale licite sau ilicite.

Scris de **Simona** Vin Apr 13, 2012 9:35 am

Modelul stimul-răspuns presupune apropierea partenerilor actului comunicaţional, efectul produs fiind mai rapid şi de o intensitate mai mare.

Teoria are la bază o anumită percepţie a societăţii de masă, văzută ca o comuniune gregară, uniformă, atomizată care are, prin urmare, acelaşi gen de răspuns la un stimul identic. Această viziune conduce la ideea unei societăţi uşor manipulabile prin orchestrarea unor campanii media bine direcţionate, fapt confirmat de istorie. In timpul celui de-al doilea Război Mondial, media a fost foarte eficient utilizata pentru propagandă, mai ales de nazişti, studiile demonstrand că, de această dată, oamenii au avut, intr-adevăr, reacţii similare la acelaşi gen de mesaj.

Extrapoland, putem afirma că interacţiunea dintre media şi publicul ţintă este una de tip stimul-răspuns.

Emiţătorul transmite, nemijlocit, stimuli indivizilor, care, deşi separaţi, au, in linii mari, acelaşi tip de răspuns la stimuli identici. Răspunsurile declanşate de stimuli vor fi, cel mai adesea, rapide şi inconştiente, adică nesupuse unui control sever din partea raţiunii, vor avea aşadar un caracter precipitat, emoţional. De altfel, nu alta este intenţia multor sisteme media, care inţeleg să exploateze tocmai această vulnerabilitate a consumatorului, in modalităţi mai mult sau mai puţin discutabile sub aspect etic.

Aceeaşi teorie este sugestiv denumită de M. De Fleur „teoria glonţului magic”, pentru a ilustra mai plastic modul in care mesajele „bombardează” indivizii, izolaţi, cu mesaje care, toate, determină reacţii, voluntare sau involuntare,nemijlocite ş imediate, media putand fi inţeleasa ca „actori declanşatori de comportament social programat”. Efectul produs este direct dependent de factori precum doza (in cazul acesta există şi alte elemente interesate, consideră De Fleur, citandu-i pe Lazarsfeld ş Katz: „mass-media atotputernice, pe de o parte, transmiţand mesajul ş masele reduse la atomi, pe de altă parte, aşteptand să il recepteze, şi nimic in spaţiul dintre ele”). Unii cercetăori i-au reproşt lui De Fleur caracterul prea general al teoriei, deşi se poate observa că ea vizează doar situaţii particulare ale comunicăii de masă crize sociale, sau, in opinia lui Dennis McQuail, dezordinea socială şi campaniile de influenţare a publicului.

Modelul hegemonic este fundamentat pe teoriile sociale marxiste, pe diviziunea claselor sociale şi pe ireconciabilitatea lor. Teoria işi ia drept cadru sau context social perioadele de calm şi stabilitate economică şi socială, stări nerevoluţionare, aşadar. Burghezia sau clasele dominante işi subordonează sistemele media, care devin un instrument ideologic, aservit unor sisteme de clasă. Controlul media echivalează, in aceste condiţii, cu puterea absolută, cu hegemonia. Totuşi, modelul rămane tributar ideii de influenţă puternică; in definitiv, „puterea hegemonică nu este altceva decat reversul pasivităţii audienţei - un public activ şi critic nu ar asimila imediat valorile picurate de presă şi nu ar deveni atat de uşor prizonierul unei ideologii străine de propriile sale interese şi valori”.

Modelul dependenţei a fost lansat de M. De Fleur in 1976, ca urmare a observăii omniprezenţei media in societate. Este necesar mai intai să definim acest concept. Dependenţa trebuie privită ca o relaţie, un contract incheiat intre două părţi, fiecare avand nevoie de cealaltă in vederea satisfacerii necesităţilor sau indeplinirii obiectivelor. Aplicand definiţia sistemelor media, obţinem:

modelul de dependenţă admite o influenţă foarte puternică a media asupra receptorilor, care determină schimbări de atitudine, de comportament, de mentalităţi. Ce trebuie să remarcăm este faptul că acest model este unul al unei dependenţe unilaterale, nefiind recunoscut fenomenul numit astăzi feedback.

Aşadar, există dependenţă, dar numai din partea consumatorilor faţă de sursă. Mesajele, odată ajunse la destinatar şi prelucrate de către acesta, in direcţia inducerii unui anumit efect dorit de media, nu mai are valabilitate, adică, momentan, nu mai poate suferi modificări din nici o parte. Doar urmărind efectele produse şi dorind o re-iterare sau o revigorare a mesajului, mass-media pot reactualiza informaţia.

Dependenţa de media se manifestă in grade foarte diferite, in funcţie de acumulările socio-culturale şi de nevoile de cunoaştere, de informare şi de orientare sau prelucrare a informaţiei. Ceea ce inseamnă că nu toate informaţiile au aceeaşi valoare pentru individ sau că o informaţie are aceeaşi semnificaţie pentru toţi indivizii. Studii asupra textului jurnalistic au evidenţiat o anumită clasificare a ştirilor, după un criteriu numit „news-wortiness”, potrivit căuia cel mai mare impact il au informaţile despre ce s-a intamplat, iar cel mai mic referitoare la ce s-a spus.

Scris de **Simona** Vin Apr 13, 2012 9:40 am

Modelul Spirala tăcerii reprezintă rezultatul cercetărilor efectuate de Elisabeth Noelle-Neumann asupra modului in care opinia publică e modelată şi anumiţi factori (sociali, economici, politici,culturali), dar şi varianta mai puţin studiată, respectiv modul in care opinia publică influenţează mediile sociale.

Teoria are la bază cinci premise, de natură sociopsihologică (după M. Coman).

1. oamenii se tem de izolare şi doresc să se integreze;

2. societatea marginalizează indivizii cu comportamente deviante, care nu se inscriu adică in opinia comună;

3. teama de izolare face ca oamenii să evalueze permanent opinia comună;

4. de asemenea, nevoia de grup determină o aliniere a comportamentelor pentru a evita excluderea;

5. aceste procese de renunţare şi adaptare formează şi menţine opinia comună.

O altă premisă importantă in Spirala tăcerii (1984) este aceea că indivizii işi construiesc judecăţi cvasistatistice pentru aproape orice confruntare din mediul social, pe baza cărora decid viitorul lor comportament. Conform teoriei, pe termen lung, această formulare de judecăţi individuale creează două situaţii, in funcţie de partea care a făcut presupunerile greşite, astfel incat teama de a mai exprima judecăţi generează o spirală a tăcerii, cu următoarele segmente sociale:

a) minoritate tăcută;

b) majoritate tăcută.

Teoria lui Noelle-Neumann pune in relaţie toate nivelurile comunicării: cel individual, interpersonal, de grup, de intreprindere şi de masă. Diferitele percepţii ale individului asupra unor referenţi externi trebuie privite toate in corelaţie sau prin raportarea la nivelul comunicării şi la apartenenţa sau nonapartenenţa la un grup sau altul. Teoria pune in discuţie fenomenul de autocenzură, ca şi gradul de credibilitate al schimbărilor de opinie determinate de opinia general valabilă.

Scris de Continut sponsorizat

Criminalitatea

Criminalitatea

Re: Criminalitatea

Re: Criminalitatea

Re: Criminalitatea

Re: Criminalitatea

Re: Criminalitatea